FRAGMENT DIN VOL. I

Se pare că uneori este greu să te hotărăşti în a lua o măsură care poate să nu ţi fie de folos.

Dar şi acest lucru poate fi depăşit când eşti încurajat să treci la acţiune.

Cei apropiaţi mie – din familie sau prietenii de suflet care mi au rămas, au reuşit să mă convingă.

Scrie domnule, că sunt lucruri care merită să fie scrise şi e care poate vor folosi multora dintre cei care vin după noi – în această viaţă mereu cuprinsă de furtuni care stîrnesc cel mai adesea valuri de violenţă şi răutate.

Prin cele ce vor cunoaşte din conţinutul acestor fapte trăite – s ar dori ca mulţi să înţeleagă rostul trăirii pe acest pămînt –.….. – poate fi tot timpul cuprinzător al familiei, intereselor profesiunii şi marilor interese ale patriei în care ne am născut.

Este greşit să înţelegem că născuţi, crescuţi aici, în România singurul scop al vieţii este cum trebuie făcut să ajungi cît mai repede şi cît mai scurt la bogăţie.

Bogăţia materială fără bogăţia sufletească n are nici o valoare.

Învăţătoarea din clasele primare făcea tot ce i stătea în puterea sa pentru ca de mici să se înţeleagă ce mare valoare are pentru om bogăţia sufletească.

Viaţa a demonstrat că cele moştenite prin naştere pot fi îmbogăţite în cursul vieţii, dezvoltate şi consolidate în anii maturităţii. Şlefuirea comportamentului şi structurii individului depind în mare măsură de mediul familial, de şcoală la toate nivelele şi deloc de neglijat este anturajul şi alegerea prietenilor.

Asprimea unor nedorite situaţii a demonstrat din plin temeinicia unor zicale româneşti – fereşte ne, Doamne, de prieteni, că de duşmani am eu grijă.

Cu siguranţă că se poate uşor recunoaşte acest lucru – că zicalele au multă înţelepciune şi corespund zilelor noastre, întîlnite fiind fel de fel de situaţii care mai de care mai surprinzătoare în toate mediile sociale – fie bogat, fie sărac, fie cu puţină sau mai multă ştiinţă de carte.

Dar ce este de semnalat şi ţinut seama este faptul că odată ce civilizaţia pe întregul Pămînt avansează în ritm rapid, formele de exprimare a răutăţii şi violenţei cresc cu aceeaşi rapiditate.

Pentru acest lucru, m am hotărît să scriu, venind poate în sprijinul celor care pot folosi o experienţă de viaţă în interesul lor.

Dar atenţie: totul trebuie selectat în funcţie de evoluţia societăţii, a evenimentelor politico sociale şi nu în ultimul rînd individual.

Pentru toţi – indiferent de ştiinţa de carte sau poziţia socială – mediul în care trăieşte şi se dezvoltă prezintă totdeauna caracteristici şi curiozităţi – unele dintre acestea chiar surprinzătoare – şi în aceste situaţii trebuie văzut şi studiat atent omul de lîngă tine, dar şi el înglobat şi analizat în complexul structurilor sociale la momentul potrivit.

Unii fac diferenţieri uneori uriaşe între omul de la oraş şi cel de la sat.

Diferenţieri care uneori ajung ca să l aşeze pe cel de la sat pe o treaptă de jos. Poate că nu voi fi suficient de obiectiv în aprecierile mele când voi vorbi despre cei din oraşe – ce se cred evoluaţi – şi cei de la sate, rămaşi în urmă.

Dar ca să fiu direct – valorile ştiinţei şi culturii româneşti s au născut la sate. Şi acest lucru este bine cunoscut fără ca să fiu obligat să dau exemple. Iar sufletul cel mai curat, mai valoros în a păstra.…… românismului, a dragostei faţă de patrie, tot la omul de la ţară l am întîlnit. Atît primul război mondial, cît şi cel de al doilea, încheiat la jumătatea acestui secol, au demonstrat că marii comandanţi de oşti români, cît şi soldaţii, sutele de mii care s au jertfit în imensa lor majoritate au fost din rîndurile celor născuţi şi crescuţi la ţară.

Dar, Doamne! În întreaga istorie a ţării mele, greul a fost dus de oamenii de la ţară. Ţăranii au avut parte nu de puţine ori, nu de glorie şi recunoştinţă, ba chiar de măcel – vezi 1907. cine l a produs? Moşierii. Despre aceştia voi mai scrie, în paginile din cuprinsul gîndurilor şi amintirilor ce se aştern încet, dar aşezat, pentru o amintire a adevărului ce de multe ori a fost rostit.

Dar pentru o informare mai cuprinzătoare, nu vor fi abordate numai problemele oamenilor de la ţară. Încet se va încerca parcurgerea unor etape care să cuprindă şcoala, ştiinţa, cultura, locul lor văzut în contextul naţional, dar şi problemele de turism şi relaţii internaţionale văzute şi trăite de un intelectual patriot.

Primele acorduri ale vieţii au sunat într un sat din Cîmpia Dunării, într o familie de tineri învăţători, veniţi aici cu gîndul la un apostolat total, pornit din convingere şi cu studiile pedagogice corespunzătoare. Tatăl, pe lîngă profesia sa era şi un bun gospodar iubitor al pămîntului şi animalelor. Mama, o femeie inteligentă şi ambiţioasă, ce obţinuse premiul I la concursul pe ţară, la Tinerimia română, pe când se ala în clasa VI la Şcoala normală din Galaţi.

Locuiau într o casă modestă a unui ţăran într o odăiţă – încălzită de o sobă cu paie. Le a fost greu cu un copil mic în aceste condiţii de disconfort, dar au luptat, au învins, făcînd cu rîndul la creşterea copilului – unul dimineaţa, altul dupăamiaza fiindcă aşa se desfăşurau cursurile şcolii cu 4 clase – tot într o clădire a unui sătean şi într o singură cameră.

Pe atunci nu se pomenea de grădiniţă, aşa că fiul lor a crescut cei 7 ani pînă să meargă în clasa I, în tovărăşia copiilor de ţărani ai vecinilor acestei familii de învăţători.

Băiatul lor s a născut la ţară şi a crescut împreună cu fii ţăranilor, voinic şi sănătos la minte, atent şi respectuos cu toată lumea. Aşa spunea tinerii învăţători despre fiul lor. Mediul curat sufleteşte al familiei şi satului de ţărani a avut o mare influenţă asupra formării fiului acestor învăţători săraci – dar foarte bogaţi în ale sufletului şi comportării lor.

Satul n a cunoscut ani mulţi evenimente deosebite – crime sau furturi – nici vorbă de aşa ceva. Mici ciondăneli între tinerii adunaţi la horă duminica, pentru fetele îndrăgite şi atît.

Oamenii îşi vedeau de treburile lor gospodăreşti şi de grijile cîmpului. Oamenii aveau puţin pămînt, moştenire de la părinţii lor, şi l munceau cu vitele lor crescute cu grijă şi uneori cu trudă. Mulţi aveau cai sau boi – destul de frumoşi – dar cu preţul unor mari sacrificii, ţinuţi atît de ine. Pe lîngă familiile lor, ţăranii îşi iubeau animalele de muncă precum ochii din cap. Mai mult de jumătate din familiile de ţărani munceau în „dijmă” la „ciocoi”.

Moşia de peste 1000 de hectare din satul cu nume turcesc – Asan Aga – era în stăpînirea lui Scarlat Arion, un grecotei rămas aici din familiile fanariote. Sigur că ce se naşte din pisică, tot şoareci mănîncă –aşa şi „ciocoiul” Arion se comporta la fel ca toţi „ciocoii”. Era hrăpăreţ şi neomenos, ci o comportare revoltătoare. Toată lumea îl ştia de om lipsit de orice trăsătură pămînteană. Deseori celor veniţi cu căciula în mînă „la conacul boieresc”, Scarlat Arion le zicea: „Bă! De nu i convine, uite poarta! Sunt destui ţărani care vor veni să mi ceară să le dau! Voi ce mi daţi? Sărăcia voastră?”

Toamna când se împărţeau roadele la conac, feţele ţăranilor erau încruntate de nedreptatea şi furtul pe faţă ce l practicau vechilii boierului Arion.

Dar ce să facă bieţii oameni pentru a primi grîul şi porumbul rodit din munca lor, trebuiau să tacă, altfel urmau jandarmii sau procesele pe care totdeauna le cîştigau moşierii. Oare s au uitat toate acestea?

Într o seară din Sărbătorile de Crăciun, la vîrsta de 11 ani, fiul învăţătorilor din sat şi bunul lui prieten, Mitu al lui Dobrică, vecin cu familia învăţătorilor, au mers la conacul lui Arion, cu Steaua – veche datină la români.

La uşa conacului lui Arion, luminat ca ziua – avea doar curent electric din uzina proprie – cei doi copilandri, zgribuliţi de frig, au cîntat acest colind străvechi la români, Steaua sus răsare.

A apărut în prag boierul Scarlat şi a întrebat: „Cum aţi ajuns, bă, aici? Nu v a văzut caraula?”. Cei doi copilandri au rămas fără glas. Se aşteptau să fie primiţi altfel. Li s au dat 2 lei şi li s a arătat poarta. Nici vorbă să fie primiţi în conac.

De mergeau la orice casă de ţărani, erau primiţi cu bucurie şi primiţi în casă. Cu Steaua se afla fiul învăţătorilor din sat şi pentru tot satul ei erau stimaţi şi respectaţi ca oameni, „cei mai dintîi”. Pentru ei domnul învăţător şi domniţa învăţătoare erau tot ce se putea mai bine şi mai valoros pentru copii lor.

Spre marea durere a ţăranilor din Asan Aga, faptele boierului Scarlat, nu s au oprit numai la comportarea brutală şi jignitoare faţă de ei. Toată lumea a rămas uimită de gestul boierului care la rugămintea ţăranilor să i ajute la construcţia unei şcoli în sat. Acesta le a zis: „Ce vă trebuie vouă, mă, şcoală? Voi faceţi copiii să muncească, nu să meargă la şcoală.”.

Replica satului la comportarea boierului Scarlat a fost dură – dar civilizată – printr o scrisoare redactată de domniţa învăţătoare şi adresată printr o delegaţie a satului şi înmînată boierului.

În rezumat i s a zis: Nu ne surprinde comportarea dumneavoastră. Am gîndit că trăind atîţia ani în satul nostru şi la vîrsta dumneavoastră, realizaţi că din sudoarea muncii noastre, pe care aţi acumulat o, puteţi răsplăti printr o construcţie de şcoală în care viitorimea să înveţe carte? Sigur că printre ctitori v aţi fi înscris şi dumneavoastră. Acesta era un act de mare omenie şi creştinesc. Refuzîndu ne în mod brutal v aţi aşezat singur în jilţul celui ce merită să fie arătat cu degetul şi să declarăm că n aţi meritat şi nu meritaţi respectul nostru.

La această scrisoare, boierul Scarlat Arion s a adresat postului de jandarmi, cerînd să facă ordine în sat.

Şeful postului de jandarmi a început să întrebe în dreapta şi în stînga cine a scris această scrisoare.

Domniţa învăţătoare aflînd de acest lucru, s a dus singură la postul de jandarmi şi a discutat cu şeful postului şi el tată al unui şcolar din clasa a III a.

Din documentele monografice reiese că domniţa învăţătoare s ar fi adresat şefului de post, spunîndu i: „Dumneavoastră doriţi ca fii satului să aibă condiţii bune de învăţătură? Vă place unde învaţă copilul dumneavoastră? Cămăruţa de 4/5 m care este sala de clasă, va mai putea satisface cerinţele în viitorul imediat? Ştiţi că an de an vin tot mai mulţi copii de ţărani la şcoală? Unde i primim? Avem dreptul să i refuzăm dorinţa unui copil de a învăţa carte? Din cele ce au urmat, fiindcă nimeni n a mai fost întrebat de scrisoare, şeful de post tată şi el al unui copil de şcoală, nu i a răspuns boierului nimic, sau se bănuieşte că i ar fi zis: „Starea de spirit este încinsă în rîndurile sătenilor – Doamne fereşte, de un nou 1907!”.

Toate aceste lucruri se petreceau prin 1935 când ţăranii încă nu uitaseră ce făcuseră moşierii la răscoala ţăranilor, ce avusese ca teatru şi Asan Aga şi stele din jur.

Unii dintre participanţii la răscoală mai trăiau, erau ţărani prima generaţie care mici fiind în 1907, mai aveau flacăra răscoalei aprinsă în suflet.

Ei au stat cu fruntea sus, iar Scarlat Arion a trebuit să bată în retragere.

Şcoala s a construit şi fără boier Scarlat. O clădiseră cu 2 săli de clasă, încăpătoare şi luminoasă. Destul de bună pentru acele vremuri.

În această şcoală nouă, a învăţat fiul mai mare al familiei învăţătorilor, cu mare dragoste şi pasiune faţă de învăţămînt şi copii ţăranilor.

Mama l a avut elev în clasele I şi a II a, iar tatăl în clasele a III a şi a IV a. Baza puternică la învăţătură şi disciplină a fost formată de mama – a cărei influenţă fiul a păstrat o întreaga lui viaţă.

În aceşti ani a venit pe lume şi al doilea copil în familia învăţătorilor. Tot un băiat. Cam firav la naştere dar care încet, încet s a dezvoltat normal şi a fost un sprijin moral în familie după ce fiul cel mare a plecat la studii la oraş, pentru clasele liceale.

Oraşul Bucureşti a fost pentru fiul cel mare o întîlnire, aproape ca o explozie de bombe pe un cîmp de luptă, ca la război. De la viaţa liniştită, cu oameni paşnici şi cu preocupare permanentă pentru muncă şi respectul muncii şi al celor din jur, la zgomotul de fiare, fluier de sirene al fabricilor, la înjurături şi vorba urîtă rostită de haimanale şi ţiganii din mahalalele Bucureştiului, la beţivii care se bălăbăneau seara pe străzi, a fost o mare prăpastie întîlnită de copilul venit de la ţară.

Mai mult la liceul unde a ajuns, a întîlnit în clasa în care a intrat, clasificat printre primii la media de admitere, mulţi copii de oameni bogaţi şi chiar fiul unui moşier din judeţul Vlaşca.

Şocul a fost foarte puternic pentru el – copil de învăţători care primise o instruire şi educaţie foarte exactă, de seriozitate în însuşirea cunoştinţelor şi o comportare plină de respect faţă de persoanele mai în vîrstă – aici în clasă cei mai mulţi aveau un comportament care i a produs o puternică repulsie, de silă faţă de ceea ce vedea la colegii lui. Marea majoritate a colegilor de clasă erau fiii unor oameni avuţi, cu bani cîştigaţi uşor, fie din negoţ, sau alte afaceri fie că practicau ceva ce le aducea bani mulţi. Doi dintre colegi erau fiii marelui proprietar de cai de curse de la hipodromul Băneasa din Bucureşti. Cei doi cheltuiau bani pe ce nu ţi venea să crezi, pe băutură şi ţigări scumpe. Cîţiva dintre profesori, dar nu toţi, se simţeau bine într o asemenea grupare „selectă”, de elevi, comportîndu se ca nişte „domni”, interesaţi de profitul material şi mai puţin de ştiinţa de carte. Acestora li se strecurau, discret, pachete de ţigări scumpe şi chiar cîte o sticluţă de „martini” ca să fie acolo la un aperitiv.

Sigur că această comportare, a acestor colegi pricopsiţi, a creat un şoc puternic asupra copilului de învăţător venit de la ţară, altfel crescut şi educat de părinţii lui. el n avea bani de azvîrlit pe te miri ce, fiindcă veniturile părinţilor săi erau modeste. Singurul lui scop era să înveţe ca să poată ajunge ceva în viaţă şi se străduia permanent să nu se piardă printre aceste făpturi îmbuibate şi cu bani de a gata.

Cei cîţiva profesori, foarte serioşi, care n au putut fi corupţi de bogăţia şi cadourile discret plasate unora, au intuit bine comportarea băiatului venit de la ţară şi au susţinut numirea ca şef de clasă a acestui fecior venit în Bucureşti, nealterat sufleteşte şi curat în învăţăminte şi comportare.

Se urmărea prin aceasta, respectarea regulamentului şcolar şi imprimarea unui climat de seriozitate şi bună cuviinţă.

Chiar şi directorul şcolii a rămas uimit când în consiliul profesoral, dirigintele clasei a anunţat că la clasa a X a, şed de clasă a fost numit de el, acel băiat sărăcuţ, dar cu suflet mare şi bogat în ce priveşte învăţătura şi respectul pentru şcoală şi profesorii săi.

Dirigintele clasei, un om de mare capacitate şi inteligenţă, croit pentru a fi profesor, cu o uluitoare înzestrare pedagogică, un fin psiholog, om hotărît, cu o comportare exemplară, ce n a putut fi niciodată şi de nimeni corupt. El a spus la ora de dirigenţie: „Acest coleg al vostru, pe care de astăzi îl aveţi ca şef de clasă, este cel de la care aveţi multe de învăţat, atît în ce priveşte seriozitatea în studiu cît şi comportarea lui civilizată şi plină de respect. Aceasta este părerea mea şi eu îl voi susţine în toate acţiunile care privesc respectarea regulamentului şcolar.”

Sigur că unora dintre colegi nu le a convenit această situaţie creată prin voinţa dirigintelui clasei noastre, dar au trebuit să înţeleagă că dirigintele se consulta şi cu alţi profesori care predau la clasa noastră. Acest lucru a fost confirmat şi de alţi profesori care la orele lor şi au arătat acordul cu privire la şeful clasei noastre. A fost greu, deosebit de greu să rezişti unor presiuni şi chiar promisiuni ale colegilor ce şi doreau să iasă cît mai des posibil de sub prevederile regulamentului şcolar. Cîţiva ce şi făcuseră un obicei să chiulească la anumite ore, cereau să nu fie trecuţi absenţi sau să fie făcuţi nevăzuţi sau neobservaţi de la ultima recreaţie. Norocul mare – al şcolii – era că portarul liceului – un om în vîrstă – foarte serios – le trîntea poarta în nas chiulangiilor – şi i chema pe pedagogii de serviciu să i recunoască pe aceşti şmecheraşi cu bani care, de cele mai multe ori, reuşeau să convingă printr un pachet de ţigări pe unii pedagogi că s au terminat orele la clasa lor şi deci puteau să se strecoare prin şmecherie pe lîngă poarta deschisă de „nea Costică”, la ordinul pedagogului de serviciu.

Şeful clasei era de multe ori pus în situaţii delicate, dar încerca cu delicateţe să convingă pe colegi că orice oră pierdută este în defavoarea lor şi că la sfîrşitul studiilor vor constata că au pierdut în mod conştient multe cunoştinţe ce le ar fi fost de mare folos.

Dar în cîţiva ani de studii, profesorii cei care nu putuseră să fie corupţi, au reuşit să cearnă, trîntindu i din corigenţă în repetenţie, pe mulţi dintre şmecheraşii pricopsiţi. Aşa că la bacalaureat, au ajuns numai 19 din toţi cei care plecaseră în clasa I de liceu.

Acum, după atîţia ani de la terminarea liceului, majoritatea claselor străbătute cu puţin înaintea începerii celui de al doilea război mondial, pot afirma că anii învăţămîntului liceal erau în România de o maximă seriozitate, când se obţineau cunoştinţe temeinice de cultură generală. Cel ce trecea bacalaureatul înainte de 1946, era în siguranţă că învăţămîntul superior va constitui pentru el, o largă posibilitate de afirmare şi realizare pentru viaţă. Bibliotecile şcolare, sălile de laborator şi pregătirea excepţională a multora dintre profesori, au contribuit la formarea unui solid orizont de cunoaştere, aşa că pentru feciorul venit de la ţară, a fost uşor să opteze pentru o profesiune apropiată de a părinţilor lui. Şi a ales o pe cea de profesor.

Dar anii de liceu n au fost pentru feciorul venit de la ţară numai prilejul de a şi însuşi temeinice cunoştinţe de cultură generală. Au fost ani de acumulare a unei experienţe pentru viaţă în tumultuoasa viaţă politică derulată în ajunul celui de al doilea război mondial, din perioada războiului şi imediat după încetarea acestei conflagraţii, în anul 1945.

El şi colegii lui, liceeni, erau la vîrsta când înţelegeau bine aceste frămîntări şi norocul lor a fost că au avut ca îndrumători mulţi dintre profesorii ce i au avut la obiectele de învăţămînt în anii şcolarizării.

Paralel cu politica foarte agitată a acelor ani, s au derulat şi unele evenimente istorice, deosebit de importante care s au înscris, în trecutul istoric foarte zbuciumat şi uneori destul de puţin favorabil ţării şi poporului român.

Poate acestea – evenimentele politice şi istorice derulate pe scena europeană şi apoi mondială – au fost trăite şi reţinute de feciorul de la ţară, venit să înveţe carte la liceul din Bucureşti.

Primea sfaturi de la părinţi, de la gazda la care locuia în Bucureşti şi de la profesorii lui, în anii şcolarităţii liceale. Cu mici excepţii, sfaturile primite i au fost de mare folos în a călca pe cărările uneori spinoase ale vieţii, în adolescenţă, atunci când se forma pentru viaţă, cel ce va deveni profesor în anii maturităţii.

Interesant este felul în care au fost văzuţi şi receptaţi anii dinaintea declanşării celui de al doilea război mondial.

Dictatura regelui Carol al II lea, cunoscută de mai toţi trăitorii anilor ‘30 ca domnia lichelei cu coroană regală, a creat o atmosferă de suspiciune şi neîncredere printre românii fie din oraşe sau sate care simţeau tot mai mult apăsarea influenţelor aparatului funcţionăresc al statului, asupra oamenilor de rînd, marea lor majoritate structurînd clasa săracă a ţării.

Aventurierul, licheaua cu coroană regală, dusese la o mare pierdere politico socială în anii premergători celui de al doilea război mondial. Pe lîngă nepriceperea acestuia se vedea prezentă mîna lungă a politicienilor de mare influenţă, a liberalilor şi ţărăniştilor care se luptau pentru putere, mai precis pentru ciolan şi care l împingeau mereu în faţă pe Carol al II lea.

Din umbră această lichea regală era manevrată de masoneria mondială, prin Lupeasca, amanta lui Carol al II lea.

O grupare de politicieni veroşi şi cîţiva magnaţi evrei manipulau miliarde de lei în aur, în industria românească. Se cunosc marile escrocherii săvîrşite de Max Anşnit, acoperit de Carol al II lea, escrocherii plănuite şi aprobate tacit la orgiile de noapte şi partidele de pocher ale celor apropiaţi lui Carol al II lea şi marelui magnat al industriei metalurgice de la Călan şi Bucureşti.

……… politice ale ţărăniştilor cochetau cu legionarii lui Codreanu, dar atunci când Carol al II lea l a ucis pe conducătorul Mişcării legionare, ţărăniştii s au făcut că plouă, nici usturoi n au mîncat, nici gura nu le miroase.

Atît liberalii cît şi ţărăniştii au avut însă prilejul să cunoască pe pielea lor dictatura regală a lui Carol al II lea, chiar dacă aceasta a durat puţin timp şi a fost urmată apoi de dictatura lui Ion Antonescu.

O menţiune aparte trebuie luată în considerare privind starea de sărăcie în care ajunsese ţara, în ajunul celui de al IIlea război mondial. De acest lucru se făceau vinovaţi mai întîi politicienii, luptători pentru ciolan şi alături de ai, Carol al II lea care era angrenat în această luptă, interesat, în acumularea unei averi uriaşe, cea mai mare parte a bunurilor materiale obţinute prin escrocherii la care a participat împreună cu Lupeasca şi masoneria acesteia.

Ziarele vremii au încercat să scoată cîte ceva la suprafaţă dar printr o cenzură sălbatică instituită de Carol al II lea au fost reduse la tăcere.

Asasinatele politice le a început Carol al II lea prin împuşcarea lui Codreanu şi a altor camarazi ai acestuia, declanşînd în continuare un val de teroare politică, organizată şi condusă de mişcarea legionară ca răspuns la actele de represiune ale grupărilor politice carliste. Această perioadă neagră de dispariţie a unor personalităţi politice şi oameni de cultură din ţară a fost semnalul apariţiei pericolului sabiei deasupra capului care s a simţit apoi ca un blestem asupra naţiei noastre în scurta perioadă de guvernare legionară şi apoi la încheierea celui de al doilea război mondial, cu violenţă şi chiar barbarie de neimaginat din partea guvernării comuniste.

Dacă se pomeneşte fie în vorbirea populară, fie în ale istoriei despre sabia de deasupra capului, un pericol potenţial pentru omul de rînd sau pentru întreaga naţie, se cuvine să nu trecem uşor peste unele perioade trăite de cel ce scrie aici împreună cu acest trudit şi de multe ori năpăstuit, popor, răspîndit de veacuri de o parte sau alta ale arcului carpatic, de o parte şi de alta ale bătrînului Danubiu, pînă la Marea cea mare.

Atunci când speranţele creşteau, spre mai bine, ale celor mulţi şi harnici, răspîndiţi mai mult la sate decît la oraşe, ţăranii – talpa ţării – în anii 30 40 au avut marea neşansă ca speranţele lor să fie năruite de domnia lui Carol al II lea, sprijinit puternic, în anii 30 33, de ţărănişti şi apoi guvernarea liberală transformată într o odioasă dictatură regală în preajma anilor 40.

Cîteva referiri economice şi afaceri grandioase petrecute în perioada anilor 30 40, pot demonstra ce jug greu a suportat poporul român de pe urma unui monarh lichea, duşman declarat, obligat să abdice în septembrie 1940.

Nu trebuie trecut cu uşurinţă peste averile uriaşe provenite din jaf şi acapararea de către coroana regală pe care Carol al II lea dezvoltat şi folosit numai pentru el şi amanta lui, celebra Lupeasca.

Sunt cunoscute şi trebuie să fie cunoscute şi de viitorime, zecile de domenii regale cu o suprafaţă totală de zeci de mii de hectare şi multe rezervaţii unde moşierii îşi petreceau timpul la vînătoare şi orgii bahice, că roadele acestor domenii produse prin truda ţăranului român se consumau pentru satisfacerea poftelor acestora.

Documentele de necontestat în perioada 1932 1940, dovedesc că din iniţiativa Casei regale şi personal a lui Carol al II lea s au făcut scandaloase afaceri cu devize din rezervele statului şi un export hoţesc de capital românesc, plasat în conturi personale ale familiei regale şi ale slujitorilor lor, în conturi bancare şi afaceri comerciale ascunse.

Se poate spune că activităţile hoţeşti ale monahiei au declanşat şi stimulat o adevărată erupţie de jafuri pe seama economiei naţionale, de către unele bande de speculanţi ceea ce a dus la jaf necontrolat în rezervele valutare ale ţării.

De consemnat că nu întîmplător în această perioadă a domniei regelui lichea Carol al II lea s a produs scandalul de proporţii naţionale „afacerea Skoda” în care au fost implicaţi demnitari din întreaga ierarhie a guvernului naţionaleţărănesc. Interesant de cunoscut este faptul că însuşi regele Carol al II lea a cooperat dintr un punct al evoluţiei afacerii, la divulgarea, compromiterea şi căderea guvernului naţional ţărănesc. Acest gest al lui Carol al II lea s a făcut deliberat pentru compromiterea membrilor guvernului în vederea protejării resurselor din care Carol îşi alimenta poftele sale fără margini. Înlăturîndu şi concurenţii cei mai periculoşi, regele va lucra nestingherit pînă la începutul lunii septembrie 1940 când compromis total, a fost obligat să abdice.

Marele dezastru financiar al ţării, au fost constatate şi consemnate de către „Comisia pentru controlul acordării şi întrebuinţării devizelor de către Banca Naţională a României”, înfiinţată imediat după abdicarea lui Carol al II lea la propunerea generalului Antonescu.

Datele acestei comisii au demonstrat fără drept de apel tragedia naţională, furturile şi jaful comis de casa regală, pe spinarea blîndului şi harnicului popor român.

Pentru o perioadă scurtă, din septembrie 1940 şi pînă în ianuarie 1941, o altă pacoste a fost trăită de românii acelor vremuri – guvernarea legionară.

Deşi scurtă, guvernarea legionară a lăsat urme adînci în conştiinţa românului de rînd şi chiar a unor intelectuali rătăciţi care s au alăturat ideilor şi acţiunilor celor care instauraseră teroarea în ţară.

Profesorul nostru diriginte, marele fizician Ion Naum, cunoscut în lumea profesorală a Bucureştiului anilor 40, ne sfătuia mereu: „Băieţi, nu vă amestecaţi în politica legionară, este o politică a violenţei şi relelor ce nu caracterizează poporul român” şi toţi colegii din clasa noastră i au urmat sfatul. Nu s au amestecat în politica legionară, cu nimic.

Un coleg evreu a fost întotdeauna ocrotit de noi şi niciodată nu l am spus cuiva că el este evreu, îl chema Octavian Bellu. O fire retrasă, dar nu posacă, elev sîrguincios cu o comportare civilizată, uşor infatuat fiindcă se pricepea bine la matematică – obiect ce nu prea s a bucurat de mare atracţie din partea majorităţii colegilor mei. De altfel, în clasa a VII a de liceu, când ne am despărţit în două şcoli – real şi uman – numai 6 din colegi au urmat secţia reală, ceilalţi am fost umanişti.

Evenimentele din 21 ianuarie 1941, rebeliunea legionară ne a găsit în şcoală pe majoritatea celor ce alcătuiau micuţa clasă. Aici ne a ocrotit dirigintele nostru cîteva zile cît au durat împuşcăturile din Bucureşti. Primeam mîncare de la internatul liceului care ea foarte mic şi ne am hrănit în special cu ceai şi pîine.

Tineri fiind am trecut printr o serioasă spaimă fiindcă focurile de armă au răsunat în mai tot oraşul. Este adevărat că acele zile de sfîrşit de ianuarie au fost deosebit de triste şi sîngeroase. Presa a consemnat ostaşi arşi de vii şi evrei ucişi prin împuşcare de către legionari, mai ales din rîndurile negustorilor de pe Lipscani şi Văcăreşti.

Aceasta a fost pagina sîngeroasă, ultimă, a Mişcării legionare, rebeliunea rămasă în istorie ca o pată neagră cu uciderea de vieţi omeneşti nevinovate.

Dictatura antonesciană care s a aşezat temeinic la conducerea statului român, a pus ordine în toate sectoarele de activitate şi a pregătit rapid şi sistematic oştirea română pentru recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, răpite brutal de imperiul sovietic cu un an în urmă.

Cursurile şcolare la licee s au scurtat cu aproape o lună şi toată lumea simţea apropierea declanşării războiului,

Eram acasă la părinţi, la ţară, lucram la munca cîmpului şi într o dimineaţă de iunie am auzit la radioul pe care l avea familia mea, ordinul dat de generalul Antonescu către armată: „Ostaşi! Vă ordon să treceţi Prutul!”. Era un ordin scurt, dar înfiora şi îmbărbăta oştirea română.

Tatăl meu a plecat mobilizat ca ofiţer de rezervă, în cadrul Batalionului 4 vînători de munte, din Predeal.

Eram acasă, cu mama şi fratele meu. Am suportat cu bărbăţie totuşi acest şoc. Ne a îmbărbătat şi încurajat buna mea mamă, învăţătoarea care poseda un suflet mare de român şi o inteligenţă şi clarviziune rar întîlnite.

Parcă o aud şi acum: „E dreptul nostru să ne apărăm pămîntul străbun, nu suntem cuceritori, dar nu ne putem pleca în faţa atacului şi ocupaţiei bolşevice”.

Satul rămăsese aproape gol prin plecarea majorităţii bărbaţilor, mobilizaţi în război. Serile erau mai liniştite şi umblatul prin sat, mai rar. Camuflajul se aplica cu stricteţe la sate.

Curînd după începerea războiului, tîrziu în noapte se auzeau huruitul avioanelor ruseşti care mai lăsau bombe la întîmplare. Comunicatele de pe front erau în general scurte, dar care anunţau victoriile noastre pe frontul Basarabiei.

Rar, dar totuşi veneau veşti în sat, că a mai căzut pe front cîte un oştean dintre sătenii plecaţi pe front. Jalea se aşternea în tot satul şi subiectul în discuţie era „cel căzut”.

Cît de grea treceau zilele pentru unele familii, este imposibil de descris.

Nici noi nu ştiam nimic de tata. Dar bănuiam că vînătorii de munte încă nu intraseră pe linia I de front.

Într un tîrziu ne a venit o scrisoare prin care tata ne anunţa că face parte din Comandamentul vînătorilor de munte şi se ocupă de educaţia patriotică în rîndurile ostaşilor.

Cursurile şcolare erau scurte, ţinute în special toamna tîrziu şi iarna – primăvara se încheiau – aşa că mare parte din an stăteam acasă lîngă mama şi fratele meu şi ajutam în gospodărie.

Pînă în 1943, august, nu prea am simţit pericolul războiului. Dar în 1 august 1943 a fost puternicul atac aerian angloamerican asupra oraşului Ploieşti şi la plecare superbombardierele au trecut pe deasupra satului nostru, la joasă înălţime şi ca să intimideze au mai slobozit şi rafale de mitralieră care din fericire n au omorît pe nimeni. în acea zi ne am dat seama că pericolul din ce în ce va creşte.

Acest lucru s a petrecut pe 4 aprilie 1944 când bombardamentele americane şi engleze s au dezlănţuit cu furie asupra ţării noastre. Eu venisem acasă numai cu cîteva zile mai înainte de acest masacru dezlănţuit asupra întregii ţări. Cursurile la liceul pe care l urmam în Bucureşti se terminaseră, deci anul şcolar, pe 30 martie.

O zi liniştită de primăvară, 4 aprilie, cu cer senin, a rămas în imaginea mea ca o zi de groaznică dezlănţuire a forţelor militare care pînă nu de mult ne fuseseră prieteni. Acum englezii şi americanii se aliaseră cu ruşii şi ne căsăpeau.

În această zi, mai multe oraşe din ţară şi capitale Bucureşti fuseseră zguduite de covorul de bombe lansat cu furie din ceruri peste fiinţele nevinovate, zeci de mii de oameni au murit în acea zi. Seara, radio Bucureşti anunţa tragedia umană cunoscută de locuitorii oraşului Bucureşti.

Şi au urmat apoi zile la rînd, sistematic, uneori şi noaptea, bombardamente şi alarme aeriene anunţate de radio Bucureşti. Nici atunci şi nici mai tîrziu n am înţeles raţiunea acestui măcel dezlănţuit de englezi şi americani care făceau jocul şi mai ales organizau apărarea colosului sovietic care mai tîrziu, nu peste mulţi ani, avea să i ameninţe chiar pe ei, în cadrul războiului rece despre care sigur vom mai aminti în cadrul lecturii.

Începuseră contralovituri pe frontul de răsărit, posibile prin bombardamentele pustiitoare ale englezilor şi americanilor. Iată deci că în vara lui 1944 frontul se apropiase mult de locurile de unde plecase. Se discutau fel de fel, circulau o serie de zvonuri ba chiar că Antonescu discută în secret un armistiţiu cu ruşii.

Spre regretul multora, armistiţiul nu la încheiat Antonescu, închis şi predat ruşilor de Mihai de Hohenzolern şi de o grupare în care rolul de căpetenie l au jucat Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Mulţi istorici au căutat să explice acest act ba eliberator, ba necesar, ba ca o trădare regală. Nici astăzi nu s a ajuns la o clarificare istorică precisă fiindcă sunt încă mulţi trăgători de sfori, atît în ţară cît şi în afara ei.

Cert este că a făcut drum liber armatelor ruseşti care s au comportat ca nişte năvălitori.

Îmi amintesc zilele în care au ajuns în satul meu, armatele ruseşti. La cîteva zile după actul trădător al lui Mihai de Hohenzolern, act trădător de interesele naţionale nu faţă de fascismul german, au pătruns avangardele sovietice în satul meu. Situat pe şoseaua naţională asfaltată Bucureşti Alexandria Craiova, la 60 de km de Capitală, într o după amiază călduroasă de august, pe uliţele satului mişunau jeep uri cu sovietici şi cîţiva translatori proveniţi din românii basarabeni, înrolaţi în armata sovietică.

Căutau case mai arătoase şi locuri bune pentru amplasamentul tehnicii militare şi a trupelor. Casele mai arătoase le căutau probabil pentru încartiruirea ofiţerilor superiori sau pentru jaf, aşa cum s a văzut în noaptea următoare.

Aspectul acestor ostaşi şi cîţiva ofiţeri ceva mai mărunţi în grad care făcea fel de fel de observaţii gălăgioase translatorilor, era de a dreptul înspăimîntător. Mai întîi prin croiala pantalonilor şi a rubaştelor apoi prin cizmele încăputate cu postav, cu pistoalele mitralieră agăţate de gît, gata să declanşeze imediat o rafală. Toţi aveau figuri de fiare gata să atace, gata să doboare.

Am fost puternic şocat la apariţia acestor jivine cu chip de om. N am înţeles dacă războiul îi dezumanizase complet sau educaţia bolşevică înrăită asupra oamenilor i a adus în asemenea hal.

Cert este că am simţit un puternic fior de teamă când am schimbat primele vorbe cu un translator şi un ofiţer pătruns în curtea casei părinţilor mei. Întrebarea pusă de translator a fost: „Cine locuieşte aicea, mă, tovarăşi?”. I am spus că este locuinţa învăţătorului din sat. „Iar tu ce faci?”. I am răspuns că sunt elev la liceu şi acum sunt în vacanţă la părinţi.

Poruncitor şi obraznic mi a zis: „Deschide uşile, să văd pe cine va trebui să primiţi astă seară să doarmă la voi”. Intrat în casă, a privit şi a zis: „Vor veni 2 ofiţeri astă seară, să i primiţi bine, că altfel….” şi mi a arătat pistolul mitralieră agăţat de gît.

Au plecat şi la cîteva ore satul a fost invadat de trupe care s au aşezat pe uliţe şi pe locurile virane. Nu după mult timp satul a început să vuiască de zgomotul şi de cîntecele ruseşti ale soldaţilor.

Aşteptam să vină cei doi ofiţeri înscrişi să vină să doarmă la noi. Mama pe la bucătărie, tatăl venit de la regiment în concediu fusese prins de evenimente acasă. Şi mama şi tata căutau să stea cît mai feriţi de ochii năvălitorilor dezlănţuiţi.

Eu stăteam în curtea casei împreună cu bunul meu prieten Mitu, fiul ţăranilor vecini cu casa noastră care era de vîrstă apropiată cu mine.

El mi a fost ani de zile o fiinţă foarte apropiată, acum prieten de nădejde, un om deosebit de corect. Despre el am să mai reamintesc pe parcursul realităţilor vieţii din această carte.

Tîrziu, în noapte, am auzit voci prin întuneric, în curtea noastră. Erau ostaşi sovietici ce căutau pe la coteţe. Am tăcut şi am aşteptat. S au îndreptat spre casă şi au strigat ruseşte. N am înţeles ce au zis dar ne am trezit cu ei lîngă uşă. Au scăpărat o brichetă. Ne am dat seama că erau beţi. Am înţeles prin semnele lor că vor băutură altfel ne împuşcă. Pe loc am simţit prin comportarea lor tîlhărească, sabia deasupra capului. I am spus lui Mitu: „Hai să le dăm o damigeană cu ţuică, să scăpăm de ei”. Tata care înţelegea bine limba rusă, fiindcă fusese în prima parte pe front, a venit, dar n a vorbit ruseşte şi a adus o damigeană cu ţuică. Sesizase pericolul. Le a făcut semn să dea bidoanele şi le a turnat ţuică în el. În timp ce tata făcea această operaţie, unul din soldaţii ruşi a stat tot timpul cu pistolul mitralieră îndreptat spre noi. Ne a cerut şi de mîncare. Mitu a adus repede din bucătărie o pîine şi le a dat o. Unul dintre ei mi a spus în ruseşte şi tata a înţeles, că dacă nu le dădeam băutură şi mîncare, ne împuşcau. Am simţit în acele clipe o groaznică scîrbă faţă de acest popor, un dezgust şi o ură pe care am păstrat o în suflet şi niciodată nu am avut alte sentimente faţă de U.R.S.S.

A doua zi, satul arăta ca după cataclism. Garduri rupte, locuinţe părăsite, şanţuri pline de resturi vegetale şi animale, piei de animale şi fulgi de păsări. Un miros de hazna plutea în aer.

Noi nu realizasem că cea mai mare parte din săteni părăsiseră satul şi fugiseră la cîmp şi se ascunseseră în porumburi. Multe case au fost jefuite complet de soldaţii sovietici.

A doua zi am plecat cu familia la vreo 10 km de şosea, într un sat mai departe de căile de comunicaţie pe care penetrau trupele sovietice.

Când ne am întors după o săptămînă, n am mai găsit nimic în curtea casei, toate păsările şi 2 porci dispăruseră. O vecină de a noastră plîngea că i luaseră tot ce a ţesut de zestre pentru fiica sa. Au venit 2 rusoaice şi au încărcat într un camion tot ce le a plăcut, în văzul şi sub plînsetele bietei noastre vecine.

După ce au trecut primele valuri de trupe care au ras tot ce se putea mînca şi fura, ultimele detaşamente care mai treceau întrebau de direcţia Berlin.

Acestea au fost primele semne ale răului ce urma să se aştearnă în ţară.

Şocul groazei a cuprins cea mai mare parte a populaţiei, astfel că ţărăncile se închinau la vederea soldaţilor sovietici de parcă ar fi apărut în faţa lor, diavolii.

Eram destul de mare, aveam 18 ani, aşa că am putut înţelege şi reţine evenimentele ce s au petrecut la 23 august 1944 şi apoi am trăit întreaga perioadă a dominaţiei comuniste care vrînd, nevrînd a trebuit să o parcurg.

Dar despre asta, în continuare, în această carte care se vrea cît mai fidelă realităţii trăite.

Trăind ceas cu ceas evenimentele intrării trupelor sovietice în satul meu, este interesant de zăbovit asupra dezastrului rămas în urma lor. Spuneam de resturi vegetale şi animale rămase prin şanţuri şi pe terenurile virane unde se instalaseră trupele dar unele rămăşiţe sunt de a dreptul înspăimîntătoare. Vaca unui sătean, tăiată în acea noapte de groază de către soldaţii sovietici, a rămas jumătate nejupuită, iar cealaltă jumătate fusese friptă în hălci pe un jar mare şi împărţită între ei. A doua zi cîţiva cîini se ospătau din jumătatea rămasă nejupuită.

Un cioban care avea în oborul său două oi din cele sterpe şi pe care în fuga lui de acasă le părăsise, n a mai găsit decît pieile întinse pe jos, carnea fusese mîncată de năvălitori. Şi atenţie! din toate păsările satului aflate prin coteţe, găini, raţe, gîşte, a doua zi n a mai fost găsită nici una. Doar fulgii şi capetele bietelor păsări marcau locurile unde fuseseră sacrificate.

Primarul de atunci, un bătrînel foarte simpatic a trecut a doua zi pe uliţe şi se închina de cele ce vedea.

Trecînd pe la poarta noastră a spus un sărut mîna domniţă, mamei mele şi constata cu amărăciune că nu şi a închipuit în viaţa lui că va întîlni o asemenea tîlhărie din partea unui popor. Doar la istorie învăţase despre năvălirile barbarilor şi a trăit să vadă o asemenea năvălire din partea bolşevicilor. Primarul a sfătuit pe puţinii oameni întîlniţi în sat, să se refugieze cît mai departe în cîmp, să evite întîlnirile cu aceste fiinţe brute care erau soldaţii bolşevici.

La cîteva zile, a trecut prin sat, spuneau vecinii noştri, cîteva căruţe încărcate cu pradă. Erau ultimii soldaţi pierduţi pe drum şi întrebau încotro este Berlinul. De gîtul uni cal înhămat la o căruţă, se afla agăţat un ceas deşteptător desigur furat din cine ştie ce casă.

Era luna august şi destul de cald. Duhoarea locurilor unde se sacrificaseră animale şi păsări, pieile azvîrlite peste tot, lipsa oamenilor din sat ce puteau face curăţenie, au făcut ca încă după jumătatea lui septembrie a acelui an, mirosul greu încă să persiste în satul meu, devastat de bolşevici.

Printre marile jafuri ale soldaţilor, s au înregistrat şi întîmplări tragi comice săvîrşite de armatele ruseşti, se află şi isprava unor rătăciţi în ale furtului şi jafurilor. Erau printre ultimii soldaţi ce se scurgeau spre Berlin aşa cum le plăcea să spună, era poala sau drojdia, cum spune zicala înţeleaptă a poporului român. Cîteva căruţe încărcate cu obiecte de jaf şi butoiaşe cu vin şi ţuică, peste care erau căţăraţi cu pistoalele mitralieră de gît, nişte brute cu ochii injectaţi de băutură, au luat un drum de cîmp, aiurea faţă de cel pe care se circula normal. Acest drum ducea spre o pădure foarte mare, la cîţiva kilometri de satul meu şi în care fusese amenajat un mare depozit de muniţie pentru artilerie şi aviaţie. Acest depozit era bine camuflat şi păzit de partea sedentară a unui regiment din oraşul. Oricum paza era bine organizată şi nu se putea pătrunde oricum aici. Dar ostaşii sovietici din cele cîteva căruţe au nimerit chiar în această pădure, unde au fost somaţi de santinelele române prin foc de avertisment.

Sigur că beţivanii au ripostat pe loc şi s au pomenit încercuiţi cu foc de către români. Într o asemenea situaţie, sigur că bravii beţivi au întors căruţele şi în fuga cailor au nimerit într o baltă din apropiere.

Două zile au stat să se usuce hainele de pe ei şi să adune bagajele pierdute în fuga lor de către „bravii beţivi sovietici”.

Şi cum românul este isteţ şi inventiv, unor asemenea soldaţi ruşi, rămaşi mult în urmă de cîrdul năvălitor şi cum erau puşi numai pe jaf şi beţie, o grupă de tineri români, în total 3, între 16 18 ani, le a dat o lecţie pe care sigur au ţinut o minte aceste figuri sovietice.

Şi trebuie reţinut că totul a fost simplu, dar pînă la urmă complicat. Tinerii români, le au dat pe 2 cai, furaţi de ruşi, 5 l de ţuică pe care rusnacii s au grăbit să le bea. Sigur, făcuţi praf de puterea alcoolului şi poate obosiţi de drum le au dat cei doi cai ce erau legaţi de căruţă şi s au culcat la umbră.

Românaşii noştri au luat caii tocmiţi dar nu s au dus departe. Când ruşii au adormit bine, beţi fiind, ceilalţi 2 cai ce se aflau înhămaţi dar şi aceştia furaţi, au fost luaţi şi aceştia de românaşi şi duşi au fost.

Când s au trezit rusnacii, aveau căruţa fără cai. Dar repede au făcut rost de alţi cai din grajdurile moşierului Arion din satul meu. Erau de altfel printre ultimii, fiindcă tot luaseră „bravii” sovietici şi de unde iei şi nu mai pui la loc, totul se termină.

Flăcăii noştri care i făcuseră pe rusnaci erau din 2 familii cărora, alte valuri de ruşi care trecuseră peste sat, le luaseră pînă şi căruţele. În felul acesta s au răzbunat, obţinîndu şi înapoi ceea ce pierduseră cu cîteva zile înainte.

Vorbe multe şi nu fără temei au circulat de la om la om, despre isprăvile năvălitorilor sovietici. Jafuri săvîrşite uneori în bande, alteori răzleţi de cele mai multe ori jafurile erau însoţite de contuzii fizice şi chiar de focuri de pistol mitralieră ce a lăsat multă lume fără viaţă.

Generaţiile care au trăit acele clipe de groază desigur au povestit copiilor lor ce au văzut şi ce au trăit şi în felul acesta multe conştiinţe nu s au lăsat amăgite de puterea sovietică şi mai ales de civilizaţia sovietică ce s a înfăţişat lumii ca nişte „scăpaţi” din cuşti, gata puşi pe jafuri şi omor.

Au rămas şi rămîne în minţile românilor acele davai cias, davai denghi, davai vodka, davai vino şi alte davai care de cele mai multe ori erau însoţite de rafale de pistol mitralieră trase spre intimidare.

n am avut niciodată şi nu voi uita că am fost somat cu pistolul mitralieră de bandele bolşevice să le dau băutură şi le a dat ca să mă scape bietul meu tată. Am fost la o clipă de a fi împuşcat, am fost cu sabia bolşevică deasupra capului. Cu acest coşmar tîrziu, în decembrie al anului 1944, am plecat la Bucureşti unde am reluat cursurile şcolare. Anul şcolar a fost foarte scurt, din decembrie pînă în iunie 1945, când deja se încheiase de o lună războiul.